Ce e de facut cand iubesti pe cineva care te raneste

Publicitate

Un articol de Maria

“Nimic nu dispare pana cand nu ne invata ceea ce trebuie sa stim.” ~Pema Chödrön

Exista o persoana in viata mea, pe care o iubesc din tot sufletul, insa in aceasta relatie eu ma lupt ca sa fie bine. Ei sunt o familie, situatia e complicata si delicata. Insa a invata sa compatimesti cealalta persoana, incepe prin a avea compasiune pentru tine insuti.

Un divort urat din copilaria mea a fost cel care stat la baza situatiei din prezent. Mama mea a fost profund ranita de tatal meu, si a purtat acea durere in suflet pe tot parcursul vietii si a perioadei in care ne-a crescut pe mine si pe sora mea.

Contactul cu fostul ( tatal meu) s-a redus, poate la o saptamana pe an, departe de ceea ce decisese judecatoria.

Orice eforturi din partea noastra de a lua legatura cu parintele absent, chiar si acelea de a depana amintiri, erau privite de mama ca atacuri la legitimitatea ei si ca o desconsiderare a durerii pe care o resimtea. Iar aceasta emotivitate intima care era exploatata in noi, ne-a tinut blocate in sanul familiei, fara a avea posibilitatea de a cauta emotii altundeva, mai ales la tatal absent.

Copilaria mi-a lasat numeroase sechele, care inca ma urmaresc azi: o profunda teama de a intra in conflicte ( intrucat conflictul presupunea plecarea cuiva), scuze constante si vina pentru niste situatii care nu erau responsabilitatea mea, vocea din capul meu care imi spunea ca, indiferent ce fac, cine sunt, cine voi deveni, niciodata nu va fi de ajuns.

Crescand, am inteles ca aceste idei care m-au ajutat sa supravietuiesc in copilarie, in ghearele disperarii, inadecvarii si lipsei parentale, nu imi mai erau suficiente. Devenind o persoana mai sanatoasa, am constientizat cat de gresita era aceasta relatie particulara.

Vindecarea cu mama mea - discutiile despre trecut, iertare si despre mersul mai departe impreuna - nu s-a intamplat. Incercarile de a vorbi despre ranile mele sunt minimalizate si stopate. Raspunsurile ei sunt " Nu pot acum, nu e potrivit acum", " Nu pot sa cred ca imi faci asta" sau " Am facut asta din dragoste".

Asa ca in interactiunile cu mama, tin garda sus. Stiu ca ea inca sufera, si pare blocata in durerea ei, insa as avea nevoie de un grad inalt de dispozitie emotionala ca sa tratez totul cu iertare si empatie. Stiu spre ceea ce trebuie sa tind in viitor, insa in acest moment sufletul meu nu este pregatit pentru aceasta etapa.

Multi dintre noi au experimentat relatii de acest tip: cineva pe care il iubim ne raspunde in feluri care ne fac un rau continuu.

Una e sa ierti si sa treci mai departe, alta e sa primeste lovitura dupa lovitura, in acelasi loc, care nu are timp sa se vindece ca e iar ranit.

Cu totii avem un trecut, rani, cicatrici. Cei mai multi oameni poarta rani adanci, nevindecate, iar altii fac tot ce le sta in putinta ca sa se autoprotejeze. Teama de a parea vulnerabil in fata celorlalti ii determina sa isi ascunda durerea, sa incerce sa o anuleze.

Incercarile de a parea insensibili au ca rezultat o imagine acra, mai degraba decat puternica, iar cei care sunt mai slabi de inger incep sa isi piarda abilitatea de empatizare. Ei isi proiecteaza temerile de a fi raniti in deciziile pe care le iau si care, intentionat sau nu, pot provoca suferinta altor persoane din jurul lor.

Aici intervine problema: intr-o relatie cu cineva care iti face rau, cum se stabileste limita dintre iubire, compasiune si incercarea de a te proteja sufleteste?

Nu ne putem salva decat pe noi insine

Schimbarea nu va aparea decat daca cel care o doreste este pregatit sa si-o asume.

Daca am permis experientelor sa ne amarasca, sa ne dezamageasca, lucrurile se pot schimba doar cand suntem gata sa privim lucrurile cu alti ochi. Nu putem sa purtam etern grija cuiva, un om nu trebuie sa se transforme intr-o sarcina asemanatoare unui job. Este normal sa sprijinim, sa oferim timp, sa ghidam atunci cand ni se cere, insa adevarata munca trebuie sa fie a persoanei insesi.

A oferi iubire nu este sinonim cu a fi dadaca

Compasiunea fata de ceilalti incepe cu compasiunea fata de noi. A iubi pe cineva nu trebuie sa presupuna a te lasa ranit iar si iar de acea persoana. Va fi mereu nevoie de iertare, dar nu cu pretul cel mai scump, caci in acest caz iubirea face un om sa mearga inapoi, presupune un regres emotional.

Am inteles ca uneori iertarea nu inseamna a absolvi pe cineva de pacate, inseamna ca ne-am dat permisiunea de a merge mai departe, de a hotari ce nu ne mai preseaza. Este necesar sa spunem "suficient".

Nu putem vindeca ranile unui suflet care nu si-a gasit linistea

Daca cineva ti-a facut rau, exista sansa ca acea persoana sa sufere. Cand durerea este resimtita de ambele parti, durere de care fiecare dintre ele se simte responsabila, deja fiecare dintre parti va fi defensiva. Cred ca singura metoda care poate ajuta tratarea acestor rani vechi este stabilitatea, iubirea si increderea.

Exista si situatii cand reconcilierea poate sa nu aiba loc. Daca cineva nu considera ca ti-a gresit, degeaba incerci sa iti deschizi sufletul si sa ii vorbesti despre ranile tale; consecintele nu vor fi cele asteptate.

Solutia este sa gasim cuvintele potrivite si sa actionam cu iubire, pentru a ne vindeca ranile. Insa daca una dintre parti nu este pregatita sa se angajeze in comunicarea deschisa, solutia poate intarzia.

Iata adevarul: cui pe cui nu se scoate. Trebuie sa lasi lucrurile sa treaca, sa te vindeci singur.

In cartea ei "Women Who Run with the Wolves", Dr. Clarissa Pinkola-Estes foloseste conceptul de descansos.

"Prin identificarea propriilor noastre "descansos"—lucrurile din viata noastra care nu au mers asa cum le-am planuit, visurile la care am renuntat, asteptarile care au ramas in aer in schimbul realitatii— ne oferim sansa unica de a ne inchide ranile.

"Descansos" marcheaza locurile moarte, timpurile negre, insa ele sunt si suferintele din dragoste. Se transforma. Sunt multe de spus despre ele, ca sa le facem sa dispara, sa nu ne mai bantuie.” – Clarissa Pinkola-Estes

Inconjoara-te de oameni care te iubesc

Usor de zis, greu de facut. Familia nu merge mana-n mana cu legaturile de sange: oamenii care ne sunt rude pot sa nu fie potriviti pentru noi, in timp ce prietenii pe care ni-i alegem pot fi mult mai compatibili cu nevoile noastre.

O relatie durabila ne inspira si scoate tot ce e mai bun din noi, iar iubirea pe care o dam si o oferim la acel nivel ne face sa ne atasam. O prietenie adevarata se dovedeste la nevoie. Ne sunt necesari oameni care sa ne vada asa cum suntem, care sa ne tina de mana la nevoie, care sa ne sprijine si care sa fie recunoscatori ca ne au in vietile lor.

Pentru mine, acestea sunt niste lectii dure. Se spune ca trebuie sa renuntam la ideea de basm, adica la cum ma asteptam ca aceasta relatie sa fie.

Dar, dupa multa suferinta, poate fi mult mai sanatos si poate oferi mai multa implinire sa traiesti in mod realist, sa oferi iubire fara a astepta ceva in schimb, sa ai compasiune pentru cineva, fara a-ti crea asteptari.

Incepem sa prindem puteri, sa cream solutia necesara pentru un viitor, solutie la care n-am avut pana acum acces.

Fie ca toti sa invatam sa iubim nu din voia sortii; intre timp, fie ca toti sa invatam sa pasim pe drumul compasiunii de sine. A ne iubi pe noi insine este cheia pentru a-i iubi pe ceilalti cu adevarat.

Despre Autor:

Maria este autor pentrusuflet.com -"Doresc din inima ca articolele mele sa va atinga si sa va vindece sufletul si corpul, astfel incat impreuna, sa lasam un loc mai bun generatiilor viitoare". Pe Maria o puteti gasi si pe Facebook.

Publicitate